Dragoste

Uneori nu iese. Starea. Nu iese si pace, sta acolo ferecata in cusca ei si imi face mie in ciuda. Mi-a scos limba si cand m-am intors sa o prind, a disparut iara.

Si-am incercat sa o intreb ce imi sta pe suflet, dar nu stiu daca m-a auzit sau am vorbit singura. Cred ca a plecat si m-a parasit de tot. Intr-un fel, o inteleg.

Povestea incepe de mult, de mult de tot. Cand noi doua eram fericite impreuna. Atat de mult a trecut de atunci incat nici nu mai imi aduc aminte cum am cunoscut-o. Dar am fost suflete pereche. Si am avut milenii fericite si ne imbatam una pe cealalta fara a ne mai dori vreo alta suflare.

Pana cand.
L-am cunoscut pe aerul trufas care ma tinea mult prea des departe de ea. Am fost pacalita si amagita si dusa de nas. Si ea, ea imi tot spunea ca vede cum ma schimb, ca o doare, ca este starea mea si nu vrea sa se intoarca sa fie a tuturor, ca nimeni n-a iubit-o asa cum am facut-o eu. Si eu o iubeam doar pe ea.

Dar valul si curentul bateau aprig de la nord. Eu, biet muritor, n-am putut a-i face fata. Si des, din ce in ce mai des, am inceput sa alerg dupa himere verzi. Ma rog, din ce in ce mai multe, din ce in ce mai pestrite.

Am alergat eu cat am alergat, iar starea m-a lasat pe vesnicie sortita a alerga tot timpul cat mai departe de mine.

Atat de mult a trecut si de atunci, incat nu mai stiu cum era ea. Caut, incerc sa scap de aerul trufas de buricie a pamantului, dar nu mai stiu ce stare caut.

Am pierdut chipul iubitei.....