Sirenele

Toata lumea a intrat macar o data in mrejele lor. Fara sa stie cine sunt, fara sa se intrebe cum au ajuns sa le adulmece miasma. Pierdute intr-o lume fantasmagorica, sirenele ne vor duce veacurile in carca si de acum inainte.

Nu stim multe pentru ca nu ne intrebam. Privim doar ce vedem, pasim doar ce simtim si mirosim splendoarea doar cand ia valtoare. Cu doua cozi de-ar fi nascute s-ar narui dorinta lor infinita de a pasi.

Inconjurata de ocean, sortita departarii de tarm, incolacita de alge in jos, mangaiata de soare in sus, frumusetea absoluta adulmeca mici marinari rataciti. Valuri de ei, din secol intr-alt secol. Cu degetele lungi, sirenele ating pianul pe fundul marii. Un pian vechi, facut de mana omeneasca, dar cu sunet ruginit si-apus…asa rezoneaza si sufletul lor.

Cand oare mai aud marea? Mi. La. Do. Sssst, lasa-ma sa ascult marea.Si pianul rasuna iar: mi, la, do. Si iar, si iar, si iar. Inchipuiri. Sirenele, sirenele sunt multe. Un stup in jurul pianului cu note vagi. Oceanul le accepta pacatul. Dorinta. Oceanul inghite tot.

Un petec de pamant de vad si freamata furtuna. Emotii din strafunduri se ridica spre el. Pamant. Decenii- pentru cele mici -de aseptare pana sa-l vada ca se naruie laolalta cu orizontul, acolo unde se imbina el perfect cu….intre…realitate…visare…. Linia unde cerul se imbina cu pamantul e metafora omeneasca pentru orizont. Sirenele stiu asta.

Sirena e un animal trist, care plange toata ziua, asa s-au nascut toate oceanele. Sirena nu e prietena cu Neptun. Si sirena, oricat de mult s-ar asemana cu centaurul, traieste in mare. Ocean. Balta. Pe sirena n-o poti uita. Ori devii nemuritor (“si rece”), ori n-o cunosti. E jumatate. Nu poate fi jumatatea ei proprie, altfel n-ar mai fi impartita. Alegeri, alegeri…