Requiem pour la famille

Warning: Nu, nu e un alt post cu hip hop....din pacate. E un post lung si plictisitor, fara povete. E un post al meu si e un post in care nu mai tin cont deloc de linia despartitoare dintre mine si necunoscutii care ma citesc. E un post pe care prietenii o sa-l citeasca sarind randurile, nestiind de ce il scriu, iar cei putini care imi mai citesc blogul dar nu ma cunosc personal nu au nimic interesant de citit aici. Dar pentru toti: (sa nu fie suspans) nu mi s-a intamplat nimic mie, doar aberez gen Creanga pesimist.

.............................................................***...............................................................

Ma inspaimanta faptul ca o sa mor intr-o buna zi. Simt ca nu pot sa dispar pur si simplu si sa raman doar o amintire. Sunt oricum o amintire pentru prietenii mei...atunci cand sunt departe de ei. Exist in mintea lor drept Andreuta care "acuma uite ce ar face daca ar fi aici...", dar cum sa mor si sa nu mai vorbesc nimic, sa nu mai fac nimic, sa nu mai rad?? Nimic? Unde dispare ce gandesc cand mor? Si daca dupa moarte imi vine in sfarsit ideea mareata pe care o astept de o viata? Nu pot sa dau reload si sa vi-o spun? Nu pot sa rad mai mult decat o fac acum? ( rima nu intra in calcul, am descoperit-o la corectare, dar mi-a placut si am lasat-o asa)

Nu inteleg nimic din moarte, probabil de-aia nu simt nimic cand moare cineva. Daca e prea tanar, ma gandesc "ce pacat ca n-a apucat sa stie cum sa treaca peste a nu mai fi copil". Daca moare cineva la varsta de 30-40 de ani, ma gandesc "ce pacat ca n-a apucat sa traiasca". Dupa 40 spre batranete nu stiu cum poti sa mori (cred ca ar trebui sa se faca o statistica... , din cati oameni pe care-i cunosc si au murit, au murit inainte de 40 sau la batranete...poate e un prag pe care trebuie sa-l depasesti sa poti ajunge sa astepti moartea impacat). Cred ca e pacat sa mori dupa 40 neapucand batranetile, netraind tineretile.

Apoi sunt cei ce imbatranesc. Cei care mor ca asa trebuie. Cei care stau sprijinindu-se de toiag pe fiecare ulita, cei care iti lasa zabale pe obraz cand te pupa si de-aia te feresti de ei. Cei care stau la poarta, neavand altceva de facut decat sa-si astepte moartea si sa se mire din cand in cand de minunatiile prezentului.

Aceia sunt samanta. Au fost eu odata. Voi fi ei odata.

................................................................***................................................................

Ce nu mai inteleg iarasi e sentimentul pe care ti-l ofera familia. De siguranta. Sa ai oameni pe care te poti baza. Sa ai oameni care sa te scoata din orice cacat pentru ca te iubesc. Eu m-am tinut departe de incurcaturi toata viata pentru ca nu stiam cum sa ies din ele singura. Altfel cred ca as fi fost dezastru pentru ai mei. Asa s-au scos, au fost ei dezastru. Pentru mine si intre ei.

Dar, cand unui om ii moare mama cred ca il doare. Cred ca vrea sa urle, sa il auda toata tara, la fel de tare ca atunci cand a iubit nebuneste. Cred ca nu va putea intelege de ce i se intampla lui chiar atunci, dar, mai mult, cred ca atunci simte cel mai mult nevoia de familie, sa simta ca cineva il ocroteste, ca cineva il intelege, ca cineva ii e aproape, cineva care e acolo doar pentru asemenea momente.

Cand un membru al familiei e batran, te astepti sa moara intr-o buna zi. Stii ca se va intampla, e inevitabil. N-am inteles niciodata de ce strabunicul meu radea si zambea doar cand se uita la mine catarandu-ma in copaci sau alergand prin gradina, fugarind pisica. Eu faceam ce fac de obicei. In schimb bunica mea avea grija sa il spele, sa ii gateasca mancare, sa i-o duca acasa (erau 2 case in aceeasi gradina) si sa il ingrijeasca zi-noapte. El nu zambea niciodata, decat amar... cand o vedea. Fiica lui ii pasea pe urmele mortii, dar stranepoata lui era departe, asa cum el a fost odata, atat de fraged, asa copil...

..............................................................***.............................................................

N-am inteles niciodata moartea.... si nu m-a durut moartea nimanui. Am inteles ca nu m-au parasit intentionat. Cum a plecat Ana in State, asa am simtit si moartea parintilor mei. O veste. Nu se va intampla sa pleci, ai plecat.

Ana.....Ana e un om cu care n-as conteni sa stau. Ana e un om deosebit, de care mi-e dor zi de zi. Ana e bloggerita, Ana are net, pe Ana o pot gasi la orice ora daca vreau, pe comp, la tel, oriunde virtual. Dar Ana nu e langa mine, Ana e departe, cu Ana nu vreau sa schimb replici pe blog, Anei nu trebuie sa-i spun ca muzica pe care o asculta e de calitate si o ascult si eu, Anei nu trebuie sa-i spun ca scrie bine, gateste bine, gandeste bine, iubeste total, are gusturi bune, are un caracter de om, e prietenul meu....si blablabla-uri de-astea. Cu Ana vreau sa beau un vin si vorbele ne curg. Daca Anei nu ii dau commenturi pe blog... nu inseamna ca Ana nu exista.

Doar ca Ana nu e aici. Ieri, azi, maine. Asa si mortii. Au plecat o perioada din viata ta.

..........................................................***.........................................................

Nu am incercat sa-mi caut provenienta pe net. Nu vreau sa stiu ce alti depravati mai exista prin arborele meu genealogic, e de ajuns uneori sa ma uit la mine sa fiu convinsa ca nu o sa fac copii. Dar sunt crengute in copac, care daca stau la soare rodesc si ti se topesc in gura de bunatate.

M-am trezit plecand cu vinu`-n mana de la prieteni cu un mesaj pe telefon. "Cand poti suna-ma. Horia". Horia este unchiul meu, nu stiu exact cine cu cine e-nfratit si cum, dar clar e ca e din partea tatalui. Mesajul de la ora 1 noaptea de la un om cu toate acasa nu m-a facut sa analizez nimic, instinctual l-am sunat inapoi.

Horia? Laura sunt, i-am spus.
Laura, a murit mama.

Toate mamele mor. Dar n-am putut sa-i zic exact ce gandesc. I-am zis ce ar spune oricine "Imi pare rau, nu stiu ce sa zic". Am intrebat cum a murit, aproape ca nu l-am intrebat pe fata "nu te asteptai, era batrana?", cand el simtea doar ca trebuie sa anunte familia. Apoi mi-am mai luat o sticla de vin. In bratele nepotului a murit. Nepotii isi iubesc bunicii chiar daca ii umplu de zabale.

Nu stiu ce inseamna familie. Bunicii mei (dar eram mult prea mica atunci, inainte ca ei sa moara) si Horia au fost singura mea familie. De la Horia am simtit prima data dupa multi ani o mica parte din dragostea bunicilor. De la 14 ani nu mai reactionez normal cand cineva ofera ceva gratis. Atunci am plecat de acasa si de atunci am fost pana in ziua de azi pe cont propriu. Sentimental pare-se ca mi-a daunat mai mult decat material.

Pe Horia nu-l mai tin minte pe cand ai mei traiau. Nu stiu unde era si de ce nu am fost mai apropiati. Nu stiu de ce nu am facut decat un Paste in familie, un Paste pe care-l caut in prieteni in fiecare an si nu-l gasesc total. Pentru Horia - a fost un alt Paste in familie acel Paste, cu mai multi membri.

Pentru mine a fost singurul. Horia nu mi-a dat mesaj mie, Andreei, cea care are defecte, calitati, idei, sentimente....ci Laurei Turcu, fiica lui Laurentiu, sa stie ca inca un Turcu s-a dus. Apoi mi-a zis ceva ce poate numai mie mi-ar fi putut zice. Ca urmatorul ar fi el. Probabil ca asta inseamna sa fii cuiva si prieten si familie. Nu stiu, dar inteleg ce inseamna o familie si clar stiu ce inseamna prietenia.

El e cel mai batran om in viata din familie. Trecut de patruzeci de ceva timp. Fiica lui e de-o varsta cu mine, baiatul putin mai mic. Macar cineva din familie duce numele mai departe, o spun eu, nu Horia. Probabil oi fi auzit-o cand eram mica, ideea clar nu ma reprezinta. Din obisnuinta pragmatismului, gandul mi-a zburat sa-l consolez spunandu-i ca asa ar trebui sa isi si doreasca, sa il fereasca Dumnezeu sa piarda ce n-a ajuns inca la 40.

Dar am fost din nou nu eu, ci doar un om. Si tot el mi-a spus ca l-a ajutat mult sa ma auda. Si nu era doar un om, chiar voia sa ma auda.

............................................................***........................................................

Oare ce-o sa zica cand o sa ma vada? Poate in sfarsit fac si eu ce se cuvine, dar greu imi este, asa de greu sa ma urnesc.....si stiu ca daca n-o s-o fac o sa ma urmareasca inca o vina toata viata si nu stiu cate o sa mai pot sa duc, deci ar fi cazul...daca nu pot sa mai indrept, macar sa fac ce trebe.

............................................................***........................................................

Comments not allowed on this one