marți, 27 octombrie 2009

Nasterea cerului – de Eva si Adam

Nu mai stiu de era seara sau noapte. Undeva sus, luna parea o mare secure infipta in negura. La o suta optezeci de grade departare de ea, furiosul zeu apunea. Sau rasarea.

Aici pe pamant, sub talpile noastre, se simtea nisipul fin si umed. Netulburati de astre marete, ne simteam fericiti, eu cu el pe pamant, doi oameni ce se iubeau. Marea era in nuante de violet si indigo, inspumata in alb ca sampania dupa care imi ardeau buzele.

Eu cu el pe pamant. Buzele mele lipite de ale lui. Un sarut era prea mult, aveam de asteptat o eternitate. Pielicica pe pielicica am ignorat timp indelungat maretele astre, sarutul s-a consumat apoi incet si indelung, de-a lungul tuturor timpurilor. Sarutul, acel sarut, draga muritorule, acel sarut merită asteptat oricate vieti!

M-am aplecat sa-i imbratisez picioarele, sa simta altceva decat femeia-i binecunoscuta, sa devin o liana pentru el, sa-l inmarmuresc in clipa. Dar vraja ochilor mei a fost o secunda prea tarziu.

Trezindu-ma atat de jos, atat de singura, mi-am ridicat privirea. Iar ochii lui albastri mi-au invaluit inca o data universul. Am stat si-am rumegat conditia-mi. Stiam ca urmeaza sa iau o decizie.

Am cautat ajutor in jurul meu. Astrele, vechi prieteni, mi-au intors spatele, chicotind duios intre ele, stiind in sinea lor ca am sa gasesc o rezolvare. Nisipul era la fel de rece si oricat incercam sa-i storc o privire, ramanea de neclintit. Pesemne fusese barbat intr-o viata anterioara. La mare nu ma puteam intoarce sa cersesc ajutor, se suparase acum cateva luni milenare pe mine, atunci cand am invatat prima sirena sa paseasca pe nisip pentru a cuceri barbatul de care s-a indragostit.

Si mi-am reintors privirea spre el. Chipul ii era luminat haotic, din stanga avea culoarea pielii sub lumina soarelui, pe cand din dreapta, luna ii marca fiecare por iubit de mine, ca intr-un film vechi, ce se derula pe muzica inceata, jazz-ul anilor `30 pamanteni. De jos, de la picioarele lui, mi-am adus aminte iar cat de mult l-am iubit la inceputuri. Si-am vrut sa-l reinalt la loc, sa-mi las soarele de zeu si sa-mi redevina el stapan absolut.

Astrele chicotira din nou. Departe, pe nisip, un maldar de caramizi pe care nu-l vazusem veacuri statea in paragina. Aproape fiecare caramida se stirbise pe la colturi. Roseata din obraji insa nu-i disparuse.

Tinandu-l inca in liana-mi, l-am intrebat daca va sta linistit atat cat timp eu ne voi schimba conditia. A acceptat bucuros, incantat ca in sfarsit o noutate i sa va intampla in dragostea-i. Atunci soarele zamisli un zambet, luna schiţă un fulger pe cer, marea se involbură, iar nisipul se incalzi. Aveam aprobarea lor, decizia era ca si luata.

Am alergat fericita spre noua-mi jucarie si am triat din maldarul de caramizi fiecare caramida. Le-am sortat pe timp, pe zambet si pe infatisare. Si incantata si condusa de ţel, am uitat cateva veacuri ca el era tintuit in liana-mi. Vrajă puternica mi-a dat cel de sus, sa-mi inlemneasc barbatul. Dar imi aduc aminte de vremea cand eram muritoare, iar ultima mea dorinta asta fusese. Sa-mi inlemnesc barbatul iubit langa mine. Am multumit se pare, prea putin, iar bine nu ma imprietenisem cu timpul…

Caramida cea mai frumosa si mai solida am luat-o si am alergat fericita spre el, pe acelasi nisip, nebăgând de seama ca intre timp mareea adusese un lan de alge la mal, iar marea nu mai avea volanele sampaniei.

Lui ii crescuse barba, dar ii statea bine. L-am dezlantuit, speriata totusi sa nu fuga. Dar nici el nu m-a iubit degeaba atatea veacuri. Eram si eu cel mai de pret bun al lui in viata. Ne-am imbratisat si am simtit pentru o clipa iar prietenia. Apoi l-am barbierit, ca ochii sa-i fie iar singurul albastru absolut. Dar eu aveam ganduri atat de marete, ganduri ce ma bantuiau de atat de mult timp, incat nu am mai ramas inmarmurita de frumusetea-i.

I-am sarutat talpa stanga, fortandu-l sa-si ridice piciorul. A gemut de placere. Ah, ma gandeam, cand o voi pune pe ultima, doar atunci vom fi intr-adevar fericiti. Placerea momentului am lasat-o deoparte, vesnicia ne astepta doar pe noi. Nisipul fremata scurt si-ndurerat de greutatea caramizii, iar marea era nepasatoare, o inteleg, atata departare intre noi se facuse…

I-am sarutat apoi si talpa drepta, un geamat inabusit si scurt i se zbatu pe buze. Voia sa-l strige, voia sa plece, voia sa ma simta, voia sa fiu a lui, acum, aici, acum… si pentru totdeauna. Doar eu cu el pe pamant. Atat voia din nou si in acea clipa ar fi vrut sa ma topeasca in el. Astrele se stinsera, nisipul inghitit de negura era frenetic cautat de marea in nuante indigo si violet, cu spumele-si regasite, albe ca sampania dupa care tanjeam pe vremuri.

I-am strecurat incet caramida sub picioare. Dupa moliciunea buzelor mele, barbatul meu simti asperitatile caramizii sub talpi. A râs o clipa (cativa ani milenari a gustat gluma, senzatia). Lucrand la o frunza, il priveam. Era bucuros si stiam ca senzatia va deveni fericire pe masura ce caramizile se vor inmulti.

Cand am adus cea de-a doua caramida m-a intrebat de ce am mai avea nevoie de ea. Of, barbatii, ce copii pot fi cateodata! De as sta sa le explic cum functioneaza universul, as imbatrani langa ei! Adorabili, frumosi, mareti, dar atat de simpli…va vedea el dupa ce voi fi săvârşita-mi opera!

Caramida dupa caramida, mi-am ridicat barbatul pe piedestal. Cu grija, tandrete, dogoare, cu dragoste si of i-am sarutat talpile, cum nici o regina nu si-a onorat regele in timpurile de care ne aduceam aminte cand mai povesteam intre noi despre oameni. Atata dragoste imi ardea in suflet, atata drag si dor, atata dorinta de a-mi termina opera…. Atata munca, atat de mult voiam sa-l ridic, astfel incat cerul, ce nu avea culoare pe vremea aia, sa prinda culoarea ochilor lui, sa devina albastru, ca atunci cand voi redeveni muritoare, sa pot sa cred ca el ma priveste incontinuu, aproape, sa putem in sfarsit sa ne bucuram de dragoste fara plistiseala. Datoram asta marii, careia ii furasem sirenele, si nisipului, caruia ii furasem pasii. Dar le construiam cerul.

Piedestalul de caramizi se inalta odata cu timpul. Maestuos, al meu barbat era inaltat de mine catre cer. Ma simteam mai femeie ca niciodata. Mi-am luat o scara lunga si mi-am continuat zidirea.

O data la cativa ani milenari, barbatul meu se plictisea de maretie. Nu-si mai dorea sa devina cer, voia sa-mi simta sarutarea arzatoare sub talpi. Spunea razand ca-l arde caramida. Nu l-am crezut o clipa. Incet, din veac in veac, atunci cand imi aminteam, ii sarutam gleznele. Radea ca nu mai sunt in stare sa deosebesc talpa de glezna. Ma mangaia incet pe crestet, apoi imi soptea obosit, dar ghidus, ca imbatranesc si ca nu mai stiu de unde am plecat si ce vreau.

Ce vorbea acel barbat acolo? Despre ce vorbea? Il barberiam sa nu ii uit chipul, grija mea asupra lui, asupra frumusetii lui, ne imprejmuia spiritele. Eu fauream un cer pentru omenire. Era cerul meu, din ochii lui, cadou pentru viitoarele indragostite. Sa stie orice muritoare cum e sa te pierzi in cerul lui. Al meu, al nostru, al femeilor….

Cerul a capatat in timp culoare, culoarea exacta a ochilor lui, doar ca nu era acoperit in intregime de albastru. Nu stiu de ce, pe undeva n-am faurit bine de au ramas mici gauri in cer. Marea de jos devenea din ce in ce mai involburata, atunci cred ca s-a nascut furtuna, cand la picioarele noastre ne-am certat pentru prima data. Pana jos, pe pamant, nu stiu exact ce fac doua lacrimi, sunt doar o femeie ce zamasleste cerul cu dragoste. Fara ochii lui nu as fi putut.

Dar el nu mi-a mai vorbit dupa cearta. Mi-a spus atat: ca maretia e in el si ca era toata a mea, ca n-am stiut s-o vad si sa apreciez, ca barba lui putea sa fie culoarea cerului de si-ar fi dorit-o. Pe loc, mi-a aratat ca poate face uraganul. M-am inspaimantat. Un uragan pentru mine? Dar nu-mi doresc, i-am zis. Atunci am inteles ca cerul ochilor lui imi era destinat doar mie, ca muritoarele nu vor sti sa aprecieze timpul, darmite ochii…

Stateam in mijlocul cerului lui, cu ultima caramida in mâna. Ultima caramida imi ramanea sa fac tot cerul albastru, sa dainuiasca fericirea. Dar mânia, draga muritorule, mânia din ochii lui, furia veacurilor de singuratate mi-au desteptat dragostea din nou. Si-atunci am lasat barbatul sa fie maret pentru posteritate. Iar cerul sa fie aproape albastru, neterminat insa, cu mici pete albe, pe care voi le numiti stele sa va fie joaca. Sa va faceti urse si caruri in a voastra viata.

Iar eu, eu am redevenit muritoare, iar el a ramas zeu pe un piedestal aproape perfect. Eu, femeia zilei eterne, el, barbatul cu ochi albasti la care visam noi, femeile zilei.

Dar de alt barbat ar fi iubit de vreo femeie atat de mult cum l-am iubit eu pe al meu, cu siguranta cerul si-ar schimba culoarea in fiecare zi in noi nuante, inca nestiute de voi, muritorii.

N-am mai apucat sa pun ultima caramida. Astrele si-au inghetat chicotul, nisipul si-a schimbat proprietatile, devenind molatec, iar marea se contopeste in ochii lui. El nu-si recunoaste cerul, cum ar putea, el nefiind complet?

Femeii nu-i e menit sa ramana cu caramida in mana. Voi inca mai aveti timp sa fiti “eu si el”. Decizia a fost luata de astre.

2 comentarii:

dani spunea...

ești o ființă interesantă măi laly :)

laly spunea...

un compliment care ma face sa zambesc intr-adevar :)