Condamnatul la moarte

"Bunicule, spune-mi o poveste..."
"Ce poveste, dragul meu?"
"O poveste ca oricare alta poveste..."

A fost odata ca niciodata, ca de n-ar fi...nu s-ar mai povesti...
Multi comandanti, ofiteri, sergenti, soldati etc.... isi duceau razboiul patriei.
Campul de batalie: firea in desert
Dusmanul - un om -: luat prizonier, inlantuit, tarat prin desert. Cert e ca exista.

Dupa luni de zile de marshaluire prin desert... divizia(formata din 20 oameni) ajunge cel mai aproape de locul unde avea sa fie inchis detinutul condamnat la moarte. Oamenii erau infometati si insetati. Nimeni nu mai avea dorinta de a continua drumul.

Locotenentul sef a ordonat repaus-ul. Supusii s-au supus: au pus corturile, au scos conservele, au baut nepretuita apa.

Neavand nici un ordin de sus, neavand un dusman vizibil la front...locotenentul diviziei s-a gandit sa prelungeasca repaus-ul...sa nu mai ajunga la cea celula, unde scaunul electric, omorat de rugina timpului...astepta detinutul nostru. El, detinutul ce comisese CRIMA!

Tabara s-a stabilit la N-E de oaza din desert. Ani si ani bine`nteles au trecut, oaza - sursa de apa le era, fructele oazei...mancare satioasa:)

20 de ani au trecut.
Detinutul le-a devenit prieten. Beau aceeasi apa, mancau aceleasi fructe, iubeau orice....ce nu era desert!

Dupa ani de ani....Cel ce avea datoria de strajer...vede un punct in zare.

Punctul se lateste din ce in ce mai tare, apoi se transforma intr-un mare nor negru...apoi intr-un cal cu plete negre....negru vedea strajerul...
Incepand sa se adune la cea minune, ceilalti 20 (detinutul nu mai statea in lanturi de ani de zile) asteptau. Deci patria nu ne-a uitat!!!Dupa atatia ani de chin, detinutul ar trebui izbavit!!
Un calaret falnic, imbracat in uniforma...intr-adevar strabatea desertul!

Calaretul se apropie destul. A ajuns in ograda celor 21.
Zumzete si ganduri se risipira simultan.

"Am venit sa va aduc de veste!"
"Asteptam depesha de prea mult timp, ia un colt de paine, straine!" Asteptam pana rumegi dumicatele:"

Calaretul, ( profesionalismul lui isi spuse cuvantul): "Am adus verdictul detinutului! Sa purcedem la spunerea depeshei!"
Lumea nu se cutremura...ei toti stiau deja ca nu mai sunt 20, ci 21! Regele, clar trebuia sa stie si el!

Calaretul intinse depesha. Locotenentul o lua cu ochii umezi si sufletul vesel. "Servim o tara", se gandea el:).

In depesha scria asa: "DETINUTUL TREBUIE IMPUSCAT LA ZID!"

Lungi nopti si scurte zile mai avu locotenentul de atunci.....patria si-o servea de mic, asa era intzarcat, asta era rostul lui in viata.
Soarta l-a imprietenit, l-a intovarasit, l-a facut sa imparta, l-a facut sa iubeasca.

El, acum, cum ar fi putut sa nenoroceasca sentimentele din el? A intrebat cei 20 de oameni de-i erau subalterni, a intrebat detinutul ce le devenise tuturor prieten.... a intrebat desertul...
- cei 20 de subalteri i-au zis ca vor ramane toata viata in desert impreuna cu detinutul;
- detinutul i-a zis ca il respecta si a fugit sub copitele calaretului negru, dar soarta a facut ca nici macar sa nu fie zgariat;
- calaretul negru ce adusese depesa trona: "Detinutul trebuie executat la zid!!!" a inceput sa intrebe si el desertul???

Merita sa faci un zid din oameni ca sa salvezi un proscris?


Decizia locotenentului meu, dragii mei, nu a fost una usoara.
In primul rand...el isi iubea patria.
Loc de intoarcere nu era. Trebuia sa impuste detinutul la zid.

Bun. Prima parte pt locotenent era clara. Omul trebuie impuscat.
Dra suntem in desert, de unde face locotenentul meu rost de un zid sa indeplineasca dorinta regelui????

Intr-o dimineata friguroasa, locotenentul meu a dat trezirea ca pe vremuri:
"Pluton! ALINIEEEEREA!
Detinut: Un pas in fata!

El, locotenentul, a luat DECIZIA. A impuscat detinutul la zid.

Afacut un zid din cei 20 oameni aflati in subordine, a pus detinutul in fata zidului, si a tras.

Nu mai tin minte daca zidul s-a dovedit a fals sau locotenentul meu nu mai avea gloante