Men...always men

Habar n-am ce vreau. Cred ca noi toti, daca ajungem sa ne intrebam ce vrem intr-adevar, n-avem nici cea mai mica idee. Nu ma contraziceti. Asta cred eu azi.

Am intalnit pe cineva care m-a scos din cusca mea de fier. Un cineva cu care am reusit sa fie eu din prima, sa nu mai imi afisez masca mondena. Pentru ca , in ultimii ani, mi-am propus sa nu mai caut in adancul lucrurilor si sa fiu atat de superficiala pe cat se poate. Extrem de superficiala. Nemurirea sufletului carabusului divin nu mai era o stare pentru mine. De fapt am ajuns in stadiul in care masa era masa si scaunul scaun. Credeti-ma ca la nivelul asta nu te mai loveste nimic.

Dar carapacea parese ca a fost prea subtire. Ajunge o discutie cu un om inteligent, pe care vrei sa-l ai, sa fie al tau...sa-ti dai seama ca ai ajuns sa te gandesti iar in profunzime. Sa despici firul de par in patru. Sa ai pareri, sa intuiesti realitatea prin identificare afectiva.

De ce? Si nici macar nu cred ca ma place. Si cred ca m-a lovit zburatorita. De doua zile am o stare de neliniste, de asteptare incordata, am palpitatii majore cand suna telefonul (cu toate ca sunt sigura ca nu e el si nu e el niciodata si telefonul suna cu precizia ceasului azi ). Minut cu minut starea de tristete se adanceste. Si come one! Am crezut ca am invatat ceva in astia 15 ani de cand am inceput prima oara sa ma indragostesc. Deci nu. Nu poti invata sa nu te mai indagostesti. Nu poti planifica de cine sau cand. Nu poti face nimic atunci cand se intampla. Nu mai esti stapan pe viata ta.

Bleap. Sunt lipsita de concizie si prea complicata. Si vreau sa fiu din nou fericita. Macar bucuroasa. Si nici macar nu e soare afara si nimic nu ma poate inveseli.

Dar a trecut ceva timp de cand n-am mai simtit angoase. Hai sa bem pentru asta!